Iranul între speranță, memorie și așteptare/Iran Between Hope, Memory, and Waiting

• in Articole

Despre Iran am mai scris. Și nu dintr-un interes geopolitic abstract, ci dintr-o simpatie personală, născută din prietenii reale. Am avut colegi iranieni în facultate. Astăzi sunt colegi de profesie și prierteni de familie.  Oameni cultivați, inteligenți, discreți. Oameni care vorbesc rar despre politică, dar când o fac, o fac cu o luciditate care te dezarmează.
Îmi povesteau despre entuziasmul manifestațiilor din trecut, despre acea energie colectivă care dădea impresia că schimbarea este inevitabilă. Și despre cum acel entuziasm a fost înecat în sânge. Vorbeau despre mii de morți, despre o societate care a plătit un preț enorm pentru fiecare tresărire de libertate.
Mi-au spus, cu o liniște aproape imposibilă:
„Unchiul  a murit pentru că a ieșit să ducă gunoiul.”
Nu fusese la protest. Nu strigase nimic. A fost prins într-un moment greșit, într-un loc greșit. Atât.
Astăzi, iranienii sunt precauți. Protestele continuă, mai ales în universități, dar nu mai au amploarea de altădată. Nu pentru că dorința de libertate ar fi dispărut, ci pentru că frica s-a sedimentat. Când memoria colectivă este construită pe pierderi masive, fiecare pas în stradă este cântărit în vieți omenești.
Există și o altă dimensiune, mai puțin discutată. Așa cum românii din anii ’50 trăiau cu speranța – poate naivă – că „vor veni americanii”, la fel și o parte dintre iranieni privesc către exterior cu un amestec de speranță și neîncredere. Așteptarea unei salvări din afară devine, în timp, o formă de supraviețuire psihologică.
În același timp, propaganda oficială repetă obsesiv teza că „străinii vor să ne fure resursele”. Este un discurs familiar și pentru noi, cei care am trăit sau am auzit povești din comunism: totul se făcea „în numele țării”, „pentru suveranitate”, „pentru popor”. Și totuși, poporul era cel care suferea.
În realitate, resursele unei țări nu sunt niciodată abstracte. Ele sunt administrate de un grup, exploatate de un sistem, justificate printr-un discurs. Dar cetățeanul de rând nu simte că deține acele resurse. El simte lipsa libertății, lipsa perspectivelor, lipsa siguranței. Nu teama că vor veni americanii să ia ceva ce oricum nu îi aparține în mod real.
Protestul iranian nu este doar un eveniment, este un proces. Un protest care continuă într-o lume obosită de conflicte. Iar oboseala, știm bine, poate fi transformată prin propagandă în ură: nu împotriva celor care opresc libertatea, ci împotriva celor care o cer.
De aceea, paginile de Facebook ale diasporei iraniene rulează constant imagini din interiorul țării. Pentru că într-o lume a fluxului rapid de informație, tăcerea înseamnă uitare. Iar uitarea este aliatul oricărui regim represiv.
O țară, în definitiv, ce este? Nu o hartă. Nu un zăcământ. Nu un slogan.
O țară este populația ei. Dacă populația nu este protejată, respectată, liberă – atunci ce mai rămâne din ideea de „țară”?
Iranul de astăzi trăiește între memorie și așteptare. Între frică și speranță. Între oboseală și încăpățânarea celor care, chiar și atunci când nu mai ies în stradă cu miile, refuză să creadă că lucrurile trebuie să rămână așa. For schimbarea și își leagă speranța de fosta lor Casă Regală, pe care o văd salvatoare. Întâlnirea cu Regele, în diaspora, a fost extrem de emoționantă.
Istoria ne-a arătat că regimurile pot controla spațiul public, pot controla resursele, pot controla televiziunile. Dar este mult mai greu să controlezi memoria unei generații care a văzut prea mult și a pierdut prea mult ca să mai creadă în lozinci.
Iar când memoria rămâne vie, și speranța rămâne.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-
I have written about Iran before. Not out of abstract geopolitical interest, but out of personal sympathy born from real friendships. I had Iranian colleagues in medical school. Today they are professional peers and family friends. Cultured, intelligent, discreet people. People who rarely speak about politics, but when they do, they do so with a disarming lucidity.
They told me about the enthusiasm of past demonstrations, about that collective energy that made change seem inevitable. And about how that enthusiasm was drowned in blood. They spoke of thousands of deaths, of a society that paid an enormous price for every stir of freedom.
They once said to me, with an almost unbearable calm:
“My uncle died because he went out to take out the trash.”
He had not joined a protest. He had not shouted slogans. He was simply caught in the wrong place at the wrong time. That was all.
Today, Iranians are cautious. Protests continue, especially in universities, but they no longer have the scale they once did. Not because the desire for freedom has disappeared, but because fear has settled in. When collective memory is built on massive losses, every step into the street is weighed in human lives.
There is another dimension, less often discussed. Just as Romanians in the 1950s lived with the perhaps naïve hope that “the Americans will come,” many Iranians also look outward with a mixture of hope and distrust. The expectation of salvation from abroad becomes, over time, a psychological survival mechanism.
At the same time, official propaganda obsessively repeats the thesis that “foreigners want to steal our resources.” It is a familiar narrative to those of us who lived through, or heard stories of, communism: everything was done “in the name of the country,” “for sovereignty,” “for the people.” And yet, it was precisely the people who suffered.
In reality, a country’s resources are never abstract. They are managed by a group, exploited by a system, justified through discourse. But the ordinary citizen does not feel ownership of those resources. What he feels is the lack of freedom, the lack of prospects, the lack of security. Not the fear that Americans will come and take something that, in practice, does not truly belong to him.
The Iranian protest is not merely an event; it is a process. A protest that continues in a world weary of conflict. And weariness, as we know, can be transformed by propaganda into anger — not against those who restrict freedom, but against those who demand it.
That is why the Facebook pages of the Iranian diaspora constantly circulate images from inside the country. Because in a world of rapid information flow, silence means forgetting. And forgetting is the ally of any repressive regime.
What is a country, in the end? Not a map. Not a deposit of natural resources. Not a slogan.
A country is its people. If the population is not protected, respected, and free — what remains of the idea of “country”?
Today’s Iran lives between memory and waiting. Between fear and hope. Between exhaustion and the stubborn determination of those who, even when they no longer take to the streets in the thousands, refuse to believe that things must remain this way. They long for change and, for some, tie their hopes to the former Royal House, which they see as a potential source of restoration. Meetings with the King in the diaspora have been deeply emotional.
History has shown us that regimes can control public space, resources, and television. But it is far harder to control the memory of a generation that has seen too much and lost too much to believe in slogans.
And when memory remains alive, hope remains alive as well.